Intr-o cafenea, la ora unsprezece azi de dimineata, o stundenta la Litere isi savura cafeaua cu frisca, uitandu-se pe o carte pe care o primise de la o colega. Fara sa vrea, a auzit urmatoarele franturi din discutia din spatele ei:
-Se pare ca pana la urma, nu esti decat o poveste in capul meu, pusa pe repeat. Imi pare rau ca s-a ajuns la asta, dar trebuie sa recunosc ca este numai vina mea. De ce te uiti la mine cu ochii aia mari si goi? Stii bine ca am dreptate. A inceput usor, in principal pentru ca mi-era frica sa fiu singura si te-ai nascut in imaginatia mea ca cineva care statea acolo si-mi tinea mana cand plangeam. Dar tu nu ai venit la mine cu un nume si s-a ajuns la tragicul eveniment in care te-am denumit. Ma tem ca atunci s-a schimbat totul pentru ca acela a fost momentul in care, dandu-ti un nume am trait cu falsa impresie ca imi apartii. Nu a fost niciodata asa pentru ca oamenii nu apartin oamenilor chiar si in momentul in care isi pun benzi de metal pe degete si isi jura iubire vesnica. Asa cum tu nu mi-ai apartinut niciodata, nici eu nu ti-am apartinut tie, si am plecat.. Am plecat departe cu capul plin de vise, cautand sa intind mana si sa pot sa primesc ceva. Poate ca asta a fost problema de la inceput.. Am cautat sa imi apartina cineva, poate am cautat ceva permanent. Da, cred ca asta s-a intamplat.
O pauza de cateva minute, in care studentei i se pare ca fata plange. Dar aceasta isi reia tonul cu care a spus totul:
-Ti-am spus asta. Acum, ridica-te si pleaca. A fost numai vina mea pentru ca eu mi-am inchipuit ca tie iti pasa de inima mea pe care ai calcat de atatea ori. A fost numai vina mea pentru ca mi-am imaginat ceva ce n-o sa fie niciodata. Ridica-te. Pleaca.
Intr-adevar, baiatul s-a ridicat si a plecat, fara sa-si dea seama ca ceea ce a vrut fata sa spuna a fost: Arata-mi ca-ti pare rau, spune-mi ca ma iubesti.. Fa-ma sa raman aici, langa tine.
